Imaginarul și realitatea

E un lucru comun că între lumea imaginației noastre și lumea reală există un raport foarte elastic. În unele situații, realitatea depășește de departe imaginația (a se vedea de exemplu marile dezastre naturale sau produse direct de om, cum ar fi erupțiile vulcanice, Holocaustul sau bomba de la Hiroshima) dar există și cazuri când imaginația deformează, intensifică sau înlocuiește cu totul realitatea.

De aici, confuzia între cele două lumi, care atinge nu doar spiritele tulburate, ci și bunul nostru simț de toate zilele. Unul dintre primele mari romane ale literaturii universale, Don Quijote de la Mancha, datorat lui Miguel de Cervantes are drept protagonist un asemenea spirit tulburat : un modest hidalgo, cititor pătimaș de literatură cavalerească, la modă în secolele al XIV-a și al XV-lea, care pornește în lumea largă spre a retrăi aventurile eroilor pe care-i crede reali. Imaginația lui livrescă falsifică realitatea și îl conduce la eșecuri dureroase când confundă, de exemplu, niște mori de vânt cu niște inamici sau o ceată de călugări cu o bandă de răufăcători.

Mult mai târziu, după apariția  în 1774 a romanului lui Goethe, Suferințele tânărului Werther, tinerii epocii preromantice s-au identificat atât de mult cu personajul principal care s-a sinucis încât mulți dintre ei i-au repetat gestul fatal. Personajul și lumea inventată de Goethe deveniseră extrem de persuasive și făceau ca realitatea concretă să devină insuportabilă.

Prin 1860, aflăm de la Umberto Eco,  Alexandre Dumas a vizitat castelul din If, în Marsilia, acolo unde  contele de Monte-Cristo, ar fi fost închis ani de zile, în tinerețe, pe când se numea simplu, Edmond Dantés. Era vorba,  firește, de un personaj cu totul fictiv, la fel ca și abatele Faria, și el deținut în castel. Scriitorul a constatat cu surprindere, dar și cu plăcere, că ghizii castelului vorbeau despre personajele lui imaginare ca despre niște personaje cu o existență concretă, și le prezentau vizitatorilor cu lux de amănunte celula lui Edmond Dantés și cea a vecinului său, abatele Faria. În schimb, personaje cu adevărat istorice, precum  Mirabeau, mare personalitate a Revoluței franceze, și el închis între 1774 și 1775 în acest castel, nu erau nici măcar menționate. Lumea imaginară se substituise cultural lumii reale.

Dar există un exemplu și mai izbitor. Recenta laureată a premiului Nobel pentru literatură, scriitoarea bielorusă Svetlana Alexievici, povestește în Sfârșitul omului roșu că Stalin i se adresa fiului său : ”Tu crezi că eu sunt Stalin? Nu ! El e Stalin. Și-i arăta portretul lui de pe perete”. Anecdota aceasta, povestită autoarei de un torționar devenit cinic și bestial din cauza fricii, ne sugerează că pentru Stalin însuși  propria imagine propulsată de cei din jurul lui nu mai corespundea realității și că el, ca persoană concretă, se percepea ca fiind străin de sosia lui creată de sistem. Și sosia aceasta trebuia să facă ce i se impunea. El, Stalin cel real, nu se simțea responsabil de nici o crimă, cum nu se simțeau vinovați nici ceilalți,  din toată ierarhia, rând pe rând, călăi și victime. Sistemul, ca realitate atotputernică și  dogmatică creată de  imaginarul colectiv bolșevic, era dincolo de bine și de rău. Și căile lui erau de nepătruns aidoma celor divine.

Și dacă ajungem în zilele noastre nu se poate să nu observăm că în ciuda aparenței, majoritatea vieții noastre se desfășoară într-o lume imaginară. Nu ne dăm seama de asta fiindcă această lume secundă este, pînă la un punct, foarte apropiată de realitate. Astfel, prietenul meu de care m-am despărțit acum o jumătate de oră și cu care nu am nici un contact fizic – nu-l ating, nu-l, văd, nu-l aud – începe să devină o ființă imaginară. Ce pot spune despre el acum, în clipa asta, este rezultatul unui efort de imaginație. Îmi închipui că citește o carte, că privește la televizor, că s-a culcat sau că stă de vorbă cu cineva la telefon.

Mâine când îl voi revedea, așadar  când pentru mine el va face drumul invers, de la imaginar la realitate, nu voi constata nici o diferență semnificativă. Voi avea sentimentul unei continuități perfecte și deci nu voi remarca nici o graniță între cele două lumi, cea din mintea mea și cea reală. Și aceeași este situația și cu ceilalți oameni din rețeaua mea socială,  de la membrii cei mai apropiați ai familiei, până la vecini sau la colegii de serviciu.

Dar dacă nu-mi voi revedea prietenul decât peste zece sau cincisprezece ani, voi constata că între insul din mintea mea și cel real există deosebiri importante sau chiar fundamentale. Va avea o altă înfățișare din cauza trecerii timpului, poate alte valori morale, alte preocupări, altă atitudine față de viață și față de mine. Profilul personalității lui, în perioada care s-a scurs fără să-l reîntâlnesc a fost un produs al imaginaței mele care, treptat, a depășit sau a fost depășită de realitate.

Uităm de această condiție elementară a experienței noastre zilnice când nutrim certitudini categorice  despre oameni de care ne-am despărțit de mult sau cu care nu am fost niciodată în contact direct și personal. Și devenim acuzatori când constatăm o contradicție între ce sunt ei în realitate și ce ne-am imaginat noi despre ei.

Dar e drept, din alt punct de vedere, certitudinile acestea ne sunt totuși necesare ca niște instrumente de navigație. Imperfecte dar totuși utile, fiindcă fără ele, am bâjbâi dezorientați și  incapabili să avansăm. Va trebui, poate, să reflectăm și la ele.

Ultimele articole

Articole similare